Skip to content

Biserica copilariei mele 1

17/07/2009

Bunica a fost cea care m-a invatat sa spun primele rugaciuni. In genunchi, in pat, cu fata la icoanele de pe perete, tin minte ca-mi fugea gandul la poza unui soldat mandru prinsa la coltul icoanei. Era frumos, blond cu mustata, cel mai probabil soldat pe vremea Austro-Ungarilor, avea cizme negre cu caramb lung, pana sub genunchi. Privea tantos, rezemat in cot de un stalp, dupa moda studiourilor foto ale vremii si cu cealalta mana-n sold. Cine era? Sunt sigura ca pe bunica am intrebat-o mult mai tarziu sa ma lamureasca asupra indentitatii soldatului, am preferat sa ma las leganata de intrebari si presupuneri…

Bisericuta de lemn din Podis figureaza pe lista monumentelor istorice, am avut placuta surpriza sa descopar asta deunazi. In biserica se intra cu capul plecat, usa este scunda si are pragul mare, trebuie sa ridici bine picioarele, ca la parleaz. Imi amintesc cum intram in biserica, era intotdeauna plin, se sta aproape lipit unul de celalalt, femeile cu femeile, barbatii cu barbatii. Odata inauntru te intampina o bijuterie de lemn, pereti acoperiti cu stergare, icoane, busuioc uscat si minunatele picturi de pe pereti. Tin minte fascinatia pe care stelele de aur de pe mantiile sfintilor o avea asupra mea, ferestrele minuscule cu grilaj in forma de cruce ale bisericutii, lemnul innegrit si uscat de vreme, soare si intemperii, crapaturile si gaurile de carii din trupul ei, noaptea de Inviere cand faceam inconjurul bisericii, iarba din gradina bisericii, merii si mai ales turla. Ma intrebam tot timpul cand eram mica cum au reusit mesterii sa se catete pe turla atat de fragila si sa o acopere cu sindrila. Si apoi mai era parintele P., o figura alba, trasa, inalta si usor incovoiata, care inchidea ochii cand voia sa accentueze ceva din predica si pe care eu il stiu batran inca de acum 20 si de ani, parintele care a botezat-o si casatorit-o pe mama si m-a botezat si pe mine. Am avut emotia sa-l intalnim anul trecut pe drumul prafuit de colb care face legatura intre cele doua sate ale bunicilor mei. Avea 92 de ani anul trecut si imi parea ca seamana atat de mult cu bunicul meu care s-a dus intru Domnul acum 6 ani, incat am plans cand l-am vazut.

Satul e aproape pustiu acum, sfintii de pe pereti s-au sters si estompat pana la disparitia totala. Slujba se face rar la biserica, dupa cum vine randul, fiindca de regula preotul slujeste in fiecare duminica in alt sat din imprejurimi, la fel de parasit, cu la fel de putini locuitori… Am vazut ca in alte sate din Salaj a fost restaurata pictura bisericeasca, ce pacat ca la Podis nu.

Sunt fericita ca ma duc si in vara asta la bunica, am sa ma aduc iar la biserica copilariei mele.

Biserica_din_Podis

2 comentarii leave one →
  1. 21/07/2009 9:23 pm

    Esti in tara?
    Doamne, ce frumos vorbesti de bunica.Bisericuta din lemn e deosebita!
    Si eu stiu una, in miniatura , cand intri in ea simti cum toti sfintii stersi de vreme te privesc, slujbele au ceva deosebit tocmai din cauza raritatii lor.
    Sa mai scrii de locurile tale dragi, astept vesti din zona.

  2. jurnalderasfat permalink*
    21/07/2009 9:57 pm

    Scumpa mea, da, sunt in tara, m-am si pus pe hoinarit, am facut deja poze la o alta minunatie de bisericuta de la inceputul secolul al XIX-lea, langa Cjuj, pun poze de indata ce am oleaca timp (mai mult). Te sun numai sa ma „linistesc” un pic. Te imbratisez cu drag mare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: