Skip to content

Lelea Dochia

09/03/2010

Nu mai am răbdare, vreau să ajung la povestea cu lelea Dochia din Budești-Josani. Tata urcă la biserică, pe mine mă cheamă o uliță pietruită din dreapta. Se vad case bătrânești de lemn, înnegrite de vreme. Urc pe uliță și încerc sa fur, printre uluci, o idee a ceea ce se petrece în spatele porților închise. Prima casă e cufundată în încremenire, dar de la urmatătoarea, dinsus, se aud voci și de pe un horn iese un caier de fum. Mă strecor ca un hoț, nu vreau să fac zgomot, dar nici curate nu-mi sunt intențiile: vreau să fac poze. Nu vreau sa tulbur pe nimeni, dar curiozitate e prea mare, căci printre uluci zăresc o bătrînă care șade pe un scăunel pe târnaț și toarce. E toiul verii și ea toarce. Trepaduiesc ca un căluț și vreau neapărat să intru pe acea poartă. În curte mai e o nevastă mai tânără dar îmbrăcată în negru care mă dă în vileag, căci tocmai m-a zărit. Tocmai la timp, împing poarta și dau ziua bună, imi cer iertare că le tulbur liniștea și lucrul, dar vreau numai să fac poze la căsuța dumitale, dacă nu-i cu bănat. Îmi pare că bunica mă așteaptă în prag de când lumea, ca și cum asta ar fi menirea ei, să aștepte trecători.

-Da cum să nu, haidaț înlontru!

Bunica se fâstâcește după datina locului și-și cere iertăciune că e îmbrăcată în hainele celea, că nu gândea că o să aibă mosafiri.

Tocmai am pășit pragul veșniciei. Dincolo de poartă este o orânduială înțeleasă numai de cei care au casă la țară: fasole înșirată pe ață și spânzurată la uscat de streașina casei, mănunchiuri de ceapă cu mustețile răsucite risipită în iarbă, căciulii de usturoi aliniate pe o laiță înhâită de picioare, gata s-o ia la vale. Curtea ei dă în casa nevestei, care s-a mutat afară cu bucătăria. Pe fundalul lemnului innegrit de vreme se vede o talmeș-balmș încântător de oale, blide și strecurători de felurile culori și ulilizări casnice. Dac-ar fi la bunica mea acasă ar fi și un toc de brânză la strecurat în tifon. Hornul de zinc e scos și el pe târnaț și-mi pare că se uită zăpăcit încotro să se ducă. Ma uit repede roată și dintr-o dată nu-mi mai încap în piele de bucurie: am intrat într-u buclă de timp paralelă cu vălmășeala vremilor noastre. Am intrat în eternitatea țăranului autentic.

Le spun femeilor că am vrut să merem să vedem biserica, tata mă strigă de peste drum că e închisă și să le zic francezilor care dădeau tîrcoale pe acolo că nu e nimeni. Eu le strig să vină iute în curtea bunicii, să vadă minunățiilela care usnt martoră și ei, cer voie bunicii, dumneaei e bucuroasă de oaspeți, cum să nu, d-apoi să vie dară! Vorbesc cu bunica, cu nevasta în negru, fac poze cu frenezie, întreb dacă e voie și aici, și acolo, și dincolo. Apar și francezii, apar și ai mei, iar bunica ne întreabă daca nu vrem sa-i vedem căsuța înlontru. Adică un fel de vrei, calule, ovăz. Își tot netezește poalele și zice că nu e e neaocloșă, de poză. Tinda e transformată în bucătărie de vară, toate-s în bună rânduială și la locul lor, strecurătorul de vase pe perete, o masă învelită cu mușama, hornul negru ce iese prin pod, văruiala albastră al pereților. In ceie casă, camera de arătat la oaspeți, adeca, este un muzeu de levințe, șterguri, catrințe, lepedeauă și alte pânzeturi, țesute toate de mâna bunicii. Ni le arată mândră, fac poze, explic francezilor ce zice bunica. Nu mai vreau să plec, dar trebuie, tata conduce și mai e drum lung de mers. Sunt ultima care iese din curtea bunicii, îi spun că-mi amintește de propria mea bunică și o pup îndesat pe amândoi obrajii. Protestează fără convingere, că nu e nealcoșă, imi vine să mă culc cu capul în  poala ei și să nu mai plec. Înainte să plec o întreb cum o cheamă. Dochie, îmi răspunde simplu. O las așa cum am găsit-o, torcînd pe prispă, în șoșoni de lână, sporovăind cu mai tânăra nevastă.

3 comentarii leave one →
  1. 13/03/2010 12:58 am

    Doamne, ador tot ce ai scris si pozele. M-ai transpus in acel taram de vis la care visez si eu mereu. Multumesc si asteptam cu placere urmatoarele bijuterii.

  2. Aurelia permalink
    15/03/2010 10:16 pm

    Imi place tare mult fotografia cu lelea Dochia in prim plan, cu caierul si fusul. O voi arata fetitei mele care, nu stiu de unde, spune ca „toarce lana”, desi n-a vazut pe niciuna dintre bunici (orasence) torcand. De altfel, eu mi-o amintesc torcand, doar pe strabunica… Cred ca a retinut din povestea „Frumoasa din padurea adormita”🙂

    • jurnalderasfat permalink*
      16/03/2010 10:14 am

      Aurelia, daca-ti spun ca stiu sa torc o sa zici ca-s dinozaur, bunica m-a invatat, dar n-am mai tinut un fus in mana de cel putin doua decenii. Este, intr-adevar, una dintre cele mai frumoase amintiri din vara trecuta. Sa vedeti cand ajung la Mocanita🙂. Anul acesta planuiesc sa calatorec pe indelete in Tara Lapusului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: