Dupa vreo doi ani si o fata

A, si un blog inchis, nu stiu ce o fi insemnand asta…

A venit vacanta si de data asta fac lista. Ca nu care cumva sa lenevesc in farniente si sa uit sa profit de ceea ce nu am timp cand nu sunt in vacanta.

Iaca o cioarna:

-sa citesc 1 carte pe saptamana

-sa sap dupa colectia integrala de „Povesti nemuritoare”

-sa ma duc la tara cu E. si sa umblam desculte pe iarba

-sa ma duc la pasune, pe vale si in padure la P.

-sa nu apas niciun buton timp de o saptamana

-sa ma jolbez la cer si sa fac poze cu nori

-sa plivesc in gradina

-sa ma duc la piata

 

Fuiorul de praf

Mare minunăție mi-a fost dat să văd astăzi. Sincronizarea momentului cînd am ieșit pe balcon și a celui cînd vântul s-a pornit din senin pe terenul viran din spatele blocului a fost absolut sublim de perfectă. M-am trezit că mă mir cu voce tare: „Da’ oare de unde s-o pornit și vântu’ asta pe o așa caniculă, ca nici frunza nu mișcă în copac. Nici n-am apucat sa-mi termin bine propoziția când spre uimirea mea și sub ochii mei mirați, praful s-a apucat să se inalțe ca un văl și să danseze ca un apucat, dezlipindu-se de pamânt și angrenând în furia lui alte milioane de particule de colb. In câteva clipiri de ochi s-a lovit de o mașină, ca mai apoi să se formeze într-un fuior absolut perfect ca o coloană de fum de 10 metri. Am alergat să înșfac aparatul foto, dar exact când am revenit s-a dezintegrat sub ochii mei ca si cum nu ar fi existat niciodata. Viteza cu care s-a destrămat m-a lasta mută. Sunt tare înciudată că nu mi-a lăsat răgazul să-l fotografiez, poza pe care am gasit-o pe net sa ilustreze fenomenul nu seamană nici pe departe cu perfecțiunea vârtejului „meu”.

Vizitatorul

 În baia mea a făcut popas cel mai surprinzător musafir neanunțat . Sunt mulți ani de când nu am avut privilegiul să privesc de atât de aproape un fluture. De cate ori văd fluturi din aceștia imi fuge gândul la un drum colbuit de țară. Am vreo opt ani si e zi de duminică, port un jerse albastru cerneală și pașii mă poartă în arșița verii spre satul vecin s-o văd pe cealaltă bunică. Un fluture ca acesta m-a captivat intr-atât încat am alergat după el să-l prind. Nu voiam să-i fac rau, voiam doar să-l vad de aproape. L-am prins cu jerseul pe un scaiet în floare. Trebuie că m-a marcat profund întâmplarea de vreme ce-mi amintesc si astăzi cât de tristă am fost să constat că fluturele acela delicat nu mai putea să zboare după aceea. Iși lăsase praful colorat de pe aripi pe jerseul meu bleu si cu el si zborul. Comisesem o mare crimă în inocența si inconștiența mea.

Și iată azi un fârtate de-la lui rătăcit în casa mea, semn că și fluturii, din raiul lor lepidopter, ne transmit mesaje de luare-aminte.

Lelea Dochia

Nu mai am răbdare, vreau să ajung la povestea cu lelea Dochia din Budești-Josani. Tata urcă la biserică, pe mine mă cheamă o uliță pietruită din dreapta. Se vad case bătrânești de lemn, înnegrite de vreme. Urc pe uliță și încerc sa fur, printre uluci, o idee a ceea ce se petrece în spatele porților închise. Prima casă e cufundată în încremenire, dar de la urmatătoarea, dinsus, se aud voci și de pe un horn iese un caier de fum. Mă strecor ca un hoț, nu vreau să fac zgomot, dar nici curate nu-mi sunt intențiile: vreau să fac poze. Nu vreau sa tulbur pe nimeni, dar curiozitate e prea mare, căci printre uluci zăresc o bătrînă care șade pe un scăunel pe târnaț și toarce. E toiul verii și ea toarce. Trepaduiesc ca un căluț și vreau neapărat să intru pe acea poartă. În curte mai e o nevastă mai tânără dar îmbrăcată în negru care mă dă în vileag, căci tocmai m-a zărit. Tocmai la timp, împing poarta și dau ziua bună, imi cer iertare că le tulbur liniștea și lucrul, dar vreau numai să fac poze la căsuța dumitale, dacă nu-i cu bănat. Îmi pare că bunica mă așteaptă în prag de când lumea, ca și cum asta ar fi menirea ei, să aștepte trecători.

-Da cum să nu, haidaț înlontru!

Bunica se fâstâcește după datina locului și-și cere iertăciune că e îmbrăcată în hainele celea, că nu gândea că o să aibă mosafiri.

Tocmai am pășit pragul veșniciei. Dincolo de poartă este o orânduială înțeleasă numai de cei care au casă la țară: fasole înșirată pe ață și spânzurată la uscat de streașina casei, mănunchiuri de ceapă cu mustețile răsucite risipită în iarbă, căciulii de usturoi aliniate pe o laiță înhâită de picioare, gata s-o ia la vale. Curtea ei dă în casa nevestei, care s-a mutat afară cu bucătăria. Pe fundalul lemnului innegrit de vreme se vede o talmeș-balmș încântător de oale, blide și strecurători de felurile culori și ulilizări casnice. Dac-ar fi la bunica mea acasă ar fi și un toc de brânză la strecurat în tifon. Hornul de zinc e scos și el pe târnaț și-mi pare că se uită zăpăcit încotro să se ducă. Ma uit repede roată și dintr-o dată nu-mi mai încap în piele de bucurie: am intrat într-u buclă de timp paralelă cu vălmășeala vremilor noastre. Am intrat în eternitatea țăranului autentic.

Le spun femeilor că am vrut să merem să vedem biserica, tata mă strigă de peste drum că e închisă și să le zic francezilor care dădeau tîrcoale pe acolo că nu e nimeni. Eu le strig să vină iute în curtea bunicii, să vadă minunățiilela care usnt martoră și ei, cer voie bunicii, dumneaei e bucuroasă de oaspeți, cum să nu, d-apoi să vie dară! Vorbesc cu bunica, cu nevasta în negru, fac poze cu frenezie, întreb dacă e voie și aici, și acolo, și dincolo. Apar și francezii, apar și ai mei, iar bunica ne întreabă daca nu vrem sa-i vedem căsuța înlontru. Adică un fel de vrei, calule, ovăz. Își tot netezește poalele și zice că nu e e neaocloșă, de poză. Tinda e transformată în bucătărie de vară, toate-s în bună rânduială și la locul lor, strecurătorul de vase pe perete, o masă învelită cu mușama, hornul negru ce iese prin pod, văruiala albastră al pereților. In ceie casă, camera de arătat la oaspeți, adeca, este un muzeu de levințe, șterguri, catrințe, lepedeauă și alte pânzeturi, țesute toate de mâna bunicii. Ni le arată mândră, fac poze, explic francezilor ce zice bunica. Nu mai vreau să plec, dar trebuie, tata conduce și mai e drum lung de mers. Sunt ultima care iese din curtea bunicii, îi spun că-mi amintește de propria mea bunică și o pup îndesat pe amândoi obrajii. Protestează fără convingere, că nu e nealcoșă, imi vine să mă culc cu capul în  poala ei și să nu mai plec. Înainte să plec o întreb cum o cheamă. Dochie, îmi răspunde simplu. O las așa cum am găsit-o, torcînd pe prispă, în șoșoni de lână, sporovăind cu mai tânăra nevastă.

Cele mai frumoase poze

Ca în orice periplu, cele mai frumoase sunt gesturile nematerializate, cuvintele nespuse și pozele nefacute, iar mie mi se perindă prin fața ochilor acestea de pe urmă. E zi de sărbătoare și o țărancă musceleancă unscățivă și adusă de mijloc face pași mărunței spre casă. Poartă un costum popular fabulos, alb cu verde. E prea târziu după ieșirea de pe Transfăgărășan și nu avem încă cazare, nu nepuntință să  ne întoarcem din drum să o imortalizez.

Case țărănești vechi și părăsite, uitate de vreme și de orășenii scăpărați, cu îmbietoare cerdacuri brîncovenești. Ogrăzi de oameni așezați și gospodari cu cerdacuri căscate ca după ajutor acum.

Un țăran mamureșean merge agale pe lângă o bicicletă, trebuie că vine de la strânsul fânului. Trece pe lângă o restenire, se oprește, își descoperă capul, face cu evlavie o cruce cu gandul la Cel Răstignit. Abia apoi își continuă drumul. 

Din pasul Șetref coboară caiere moi de aburi peste dealurile din vale. O țărancă cu cătrințe și opinci merge la câmp, are de împrăștiat brazde, că omu-i e de când la coasă.

Drumul spre Poienile Izei șerpuiește printre fânațe îngrădite, dealuri cu căpițe de fân și cîmpuri de porumb, se aude necontenit un șipot dintre răchiți și bătut de coase. O țărancă îmbrobodită la spate, în cămeșe albă de in încinsă la brâu merge cu un sufertaș de email. La drumul de întoarcere, aceeși tărancă șade cu omul ei la umbră în fânață, i-a adus merindea de dimineață. Toate au amuțit, până și hâșâitul coase în iarbă.

Homorod

Ajungem de cu seara la Homorod, e liniste pe drum, cativa copii si niste batrani razleti mai misuna pe ulita. Oprim o doamna si o rugam sa ne spuna cine tine cheia ca sa vizitam biserica. O urmam, intra pe o poarta si striga ceva in germana din care am inteles doar „Hans”. Iese un batranel cu burta, in slapi, cam chel si cam incruntat care se burzuluieste la mine si mama.

-Cine sunteti?

-Om bun, spune mama.

-Ei, om bun, om bun, ca toata lumea poate zice om bun! Ce doriti la ora asta?

-Ne iertati, stim ca e tarziu, am vrea sa vizitam biserica, abia acuma am ajuns la dumneavoastra. Suntem cu masina afara, va ducem si a aducem.

Sa fiu sincera nenea Hans m-a speriat de-a binelea. Am inteles ca e batran si bolnav si ca tonul agresiv era felul lui de a contracara eventualii raufacatori. Mama l-a simti si a incercat sa-l imbuneze. Parca era o scolarita care se scuza in fata domnului invatator pentru vreo boroboata. S-a urnit cu mare greu, si-a luat o cascheta si cheia si a venit. Abia s-a urcat in masina, pe locul de langa sofer. Ne-a intrebat ce suntem, asa ca tata s-a prezentat, domnul X, profesor, apoi a venit randul mamei, doamna X, asistenta medicala. S-a inmuiat pe loc, a intins mana si ne-a scuturat-o barbateste, pe rand, tuturor. Imi pare ca i-am castigat, in sfarsit, increderea. Prezentam, macar, garantia unei meserii.

Am ajuns la biserica si am intrat, apoi tata l-a intrebat, invariabil, cati sasi au mai ramas in Homorod. A vut o explozie de durere, mai mult decat ura:

-Ah, blestemata si ticaloasa asta de Romanie, ca ne-a vandut!

Domnul Hans are 82 de ani, e singur si mai sunt o mana de sasi in sat. Se duce zilnic la biserica, sotanc-sotanc si se roaga sa se indrepte vremurile astea ticaloase. Biserica e intretinuta destul de modest, ni se spune ca in turn se afla fresce vechi din secolul al 11-lea care se prabusesc din lipsa de interes si fonduri pentru restaurare. Acum ceva vreme a fost furata o fresca dintr-o friza, „cu perete cu tot au luat-o, dom’le profesor, cu perete cu tot!” Fac poze pe semi-intuneric, nu este bec in turn, stiu ca nu ar fi voie in mod normal sa fac poze cu blitz-ul, dar aceeasta nu este oricum o situatie normala, asa ca prefer sa imortalizez ce pot inainte sa se prabuseasca tencuiala, iar fresca sa fie pierduta pentru totdeauna. 

Aici e mult tragism si neputinta, iar domnul Hans nu se sfieste sa demasce in gura mare incompetenta, ignoranta, lispa de interes si demagogia. Este un om dintr-o bucata, imi aduce mult aminte de bunicu’, mamei i-au dat deja lacrimile. Il rog sa-mi dea voie sa-i fac o poza, isi da jos promp cascheta si ma intreaba sugubat ce este o poza. Bajbaiesc  dupa un raspuns care as vrea sa-l multumeasca, de aduce aminte?

-O piedica in calea uitatii! imi spune triumfator.

-Ce blestem poate sa fie in tara asta de nu se mai intelege om cu om, roman cu roman, roman cu ungur, se intreaba retoric mama.

-Stimata doamna, asa sunt vremurile, ca noi in pace si buna intelegere am trait toti pe vremuri, romani cu sasi, cu tigani si cu unguri, si de i se rupea lui Ion oistea la car in mijlocul drumului, se oprea Hans si il ajuta de indata, si si noi bune lucruri am luat de la romani, ca Doamne, buna-i o ciorba romaneasca de perisoare !

Si domnul Hans nu le-a lasat in mijlocul drumului, s-a dus cu tata peste drum la casa patriarhala, si a vorbit cu domnul care tinea casa, si asa am gasit si cazare. Era ceva meci la televizor in seara aceea, dar propretarii nu aveau telvizor in casa de oaspeti, asa ca tata a primit si o invitatie la domnul Hans in seara aceea:

-Daca nu va rezolva cu televizorul, sa veniti la mine sa va uitati la meci.

Tata s-a oferit sa-l cinsteasca cu o bere, pe care a refuzat-o cu strangere de inima, pe motiv de diabet. Ne-am luat, asadar, ramas bun, si l-am asteptat pe tata in drum, pana ce l-a dus acasa pe domnul Hans. Am contemplat inserarea, tihna si pacea locului si am avut sentimentul subit ca timpul s-a dilatat si s-a dizolvat in eter.

La intoarcerea tatei, iata ca poarta cea mare, de nepatruns, se da in laturi si pot, in sfarsit, patrunde nepatrunsul. De partea cealalata ne intampina o curte mare si lunga, plina de verdeata. Casa parohiala este casa de oaspeti acum, are odai multe despartite de pereti  impunatori, grosi ca de cetate, dar fara a fi coplesitori sau ostili. Am avut o liniste cum nu am gasit nicaieri altundeva, am dormit neintoarsa toata noaptea. Am aflat, in sfarsit, ce ascund casele sasesti dincolo de zidurile neprimitoare ale portii: duhul tihnei.

Viscri

Iata-ne si la Viscri, la care am visat cu ochii deschisi de cand am dat de pensiunea de la numarul 44 pe Internet. Imi doresc cu ardoare sa patrund dincolo de portile inalte, zidite, dupa care e peste poate sa distingi viata de zi cu zi a locuitorilor.

La Viscri, totusi, imi pare ca nu sunt multe de ascuns, oamenii stau pe laite in fata casei, ulita e larga, fiecare are un fel de trotuar in fata casei, apoi urmeaza un sir de pomi si o vale mica-mica, si abia apoi drumul propriu-zis. Gaste multe in voaia cea buna, cum zice mama, caini, femei in fata portii la impletit de ciorapi, tihna. Casele sunt toate renovate si poarta insemnul MET (Mihai Eminescu Trust).

Ajungem si la biserica, este deja ora 5 dupa-masa. Ne intampina o doamna maruntica, prezinta in germana istoricul locului unor turisti, in afara de ei si noi, nimeni. Cetatea este ca o bijuterie, frumos varuita in alb, renovata, cu multe camarute amenajate ca muzeu. Urc, cobor, gasesc cotloane si usi, apoi clopotele din turn, ma bucur de privelistea minunata peste sat. Este un loc care te imbie sa-l insufletesti.

Buna doamna ne povesteste cu oarecare amaraciune ca mai exista doar 20% de sasi si romani in sat, restul sunt tigani. Spune ca prin partile acelea tiganii sunt linisiti si nu se tin de rele, dar admite ca fiica dumneaei, care este primar in sat, se zbate ca o leoaica sa-i integreze, sa-i motiveze sa munceasca, ii lauda, caci, spune ea, altfel este imposibil sa faci ceva cu ei. In aceeasi nota, nu permite nimanui sa-si renoveze casa dupa bunul plac cromatic si estetic, ci totul se face dupa reguli de bun-simt de renovare si restaurare, in concordanta cu stilul traditional al caselor sasesti. Iata de ce toate acoperisurile sunt din tigla caramizie, nu exista termopane, iar peretii exteriori nu agreseaza ochiul cu combinatii de rosu, verde si portocaliu. Am dori sa ne cazam undeva in sat, iar doamna ne informeaza ca toate pensiunile practica exact aceleasi preturi si ca produsele pe care le ofera sunt locale si exclusiv ecologice, din productie proprie.

Nu ma satur de turnul cetatii, alb, cu foisorul si acoperisul din scandura neagra si sindrila. La exterior se vede o vena de fier forjat, imi satisfac in sfarsit curiozitatea si o intreb pe doamna ce rol are. De consolidare a zidului, imi spune, este ca o chinga, ca un brau care strange zidul.
-Casa mea e de pe la 1700 si mai rezista inca 300 de ani.

Ne intreaba de unde suntem, i se lumineaza fata cand ii spunem ca din Cluj.

-Asa, ca vorbiti asa de moale, am si eu o nepoata care face scoala la Cluj. Daca vreti cazare, intrebati de postas, are si el camere. Acuma cu preturile, cum sa va spun, sunt mici pentru straini, numai ca sunt conditii de tara, cu WC-ul in curte. Pentru romanii de rand sunt, e drept, cam mari, nu prea-si pot permite, ce sa facem, incercam sa promovam zona si culinar. Daca va hotarati sa va cazati va spun eu ca n-o sa regretati, totul e pregatit in casa, mancarea e excelenta.

Ii multumim si plecam. Tragem la postas, la intrare exista lista de preturi. Sun si intreb daca ofera doar cazare, mi se spune ca nu. Cu regret a trebuit sa declinam oferta, eram 3, iar pretul pentru cazare si demi-pensiune era de 99 lei/pe noapte de persoana, era mult prea mult fata de ce puteam noi plati.

Am plecat neimpacata, am inteles perfect rationamentul ofertei, este normal ca pentru turistii sa se ofere demi-pensiune, si prin urmare asemenea preturi, la o adica este un sat, fara restaurante sau alte resurse, si astfel se promoveaza dezvoltarea tristica in zona. Sunt convinsa ca as fi ramas impresionanta, dar din pacate mai mult de atat nu s-a putut. Alta data, poate….

La plecare am facut cu mana la toti batranii de pe lavita din fata casei, toti au salutat. Am oprit sa fac iute o poza la casa printului Charles si apoi la o casuta tiganeasca care avea niste impletituri frumoase trase in uluci. M-a sfadit tare tiganca ca nu am cerut voie sa fac poza…

Saschiz

Ma frapeaza imediat frumoasa turla a bisericii, facuta dupa asemanarea celei din Sighisoara si de acelasi mester, dupa cum mi se spune ulterior. La Saschiz, surpriza mare, exista un birou de informatii turistice. Ei, asa ceva foarte rar iti e dat sa intalnesti in Romania. Intru degraba si am o surpriza si mai mare. Incaperea e ticsita de pliante informative in romana, engleza si germana despre pensiuni turistice, ferme ecologice din zona si mai ales activitati la care pot participa turistii, precum mulsul oilor, prepararea casului, facutul painii in test, albinaritul, prepararea gemurilor si cate si mai cate. In drepata mea rafturile sunt pline de gemuri de rubarba, corcoduse, macese, ceaiuri de soc, tei si menta, sosoni si sosete impletite de localnice.

Vanzatoarea, o doamna plina de solicitudine, ne-a spus, dupa cumpararea biletelor, ca mai trebuie sa asteptam inca 10 minute pana la urmatoarea vizita in cetate. Desi nu erau alti turisti si teoretic am fi putut intra atunci, mi-a placut fantastic de mult aceasta disciplina nemteasca si respectare a regulilor.  

Cetatea este si ea bine intretinuta si renovata, cu bani de altundeva, nu de la Ministerul Culturii si Cultelor. Citesc brosurile si vad ca zona este cuprinsa intr-un program pilot al Fundatiei ADEPT care incurajeaza protejarea biodiversitatii si obtinerea de beneficii in folosul comunitatii locale, prin turism.

Saschizul a fost o surpriza de proportii, cel mai bine organizat punct informativ asupra ofertei zonei, plin cu lucruri de interes pentru turisti.  

www.fundatia-adept.org

www.discovertarnavamare.org

Pe Muras si pe Tarnave

Mama canta in masina cuprinsa de frumusetea locurilor. Si are si de ce. Valea Tarnavelor este presarata de semne cu „Valea vinului”, mai mult sau mai putin justificate. Soseaua serpuieste printre domenii cu vita de vie, dealuri unduitoare, care mai domoale, care mai semete, mai toate terasate. Majoritatea dealurilor, insa, au ramas despuiate de podoaba viilor. Stalpii s-au furat, vita-de-vie a pierit sau s-a salbaticit. Tinutul are o frumusete aparte, satele sunt destul de rasfirate, putine sunt la soseaua principala, iarba mare se intinde pana la buza soselei, e soare si un timp minunat de calatorii. Exterm de rar mai trece cate o masina in sens opus, avem senzatia ca suntem singurii vizitatori si ca toata valea ni se dezveleste doar ochiului nostru. Incerc sa-mi imaginez cum arata si mai ales cum miroase toamna prin aceste locuri, chiar in umbra fantomelor de vii ramase.

Biertan

Nici la Biertan nu suntem crutati de manifestarile populiste prilejuite de vizita unor mai-mari. Politaii sunt pe pozitii, se invart mandri ca curcanii, noi, turistii bezmetici, ne grabim sa intram in cetate ca sa scapam de zgomotul din strada. Este prima biserica ce pare intrata intr-un circuit turistic, exista o casa de bilete, mai exact o camera de unde se pot si cumpara carti, pliante si harti, multe in germana, despre locurile ce suntem pe cale sa-l vizitam. Se urca pe niste scari acoperite pana sus pe un deal, lasam in urma noastra vacarmul. sus, o minunatie, curte frumos intretinuta, biserica si ziduriel protectoare frumos restaurate, curatenie, turisti care pasesc cu oarecare sfiala, as indrazni sa spun piosenie. O singura aparitie pe tocuri, cu fusta mini, strident vopsita si surazatoare strica atmosfera. Sunt incredintata ca a gresit poarta…

Din pacate nu a fost niciun ghid, iar mie imi lipseste interactiunea aceasta nemijlocita cu sasii, sa ascult istoria din gura lor. Intr-una din camarutele amenajate ca muzeu se vad doua manechine imbracate in port sasesc, o masa cu cateva obiecte de uz casnic si un pat falnic cu sertar. In timp ce comentam frumusetea patului, un cuplu angelic de pensionari ne explica legenda potrivit careia sasii aveau un obicei atunci cand unele cupluri isi exprimau doritna de a divorta, anume ii inchideau timp de doua saptamani intr-o astfel de camaruta cu un pat, o farfurie, un tacam si o ulcea, ca sa-si rezolve divergentele. Se spune ca in trei secole o singura pereche nu a ajuns la nicun armistitiu pe frontul mariajului. Ne incanta perechea respectiva, ne spun ca vin des aici.

La iesire mancam o inghetata pe fuga, mi-ar fi placut sa mai zabovesc, sa rumeg, sa mai interb, sa mai sap, dar nu e chip, ne alunga harmalaia insuportabila.